Probabil o carte cu care ar rezona foarte multe fete este "Clopotul de sticlă" scrisă de Sylvia Plath, din diferite motive. Fie povestea propriu-zisă, fie modul în care Plath scrie și reușește să transforme orice lucru, oricât de mic ar fi el, în poezie, sau poate doar cade în categoria de „angry, sad girl” și au auzit de ea de pe tik tok😊.
“Când, în 1953, Esther Greenwood câştigă <<un concurs al unei reviste de modă, scriind eseuri şi nuvele şi poezii şi reclame de modă>>, e fericită: crede că în sfârşit visul ei de a deveni scriitoare se va împlini. Dar, între cocktailuri şi grămezile de manuscrise, Esther simte că viaţa începe să-i scape din mâini. Pe măsură ce încearcă să răzbată prin şirul relaţiilor dificile şi al pretenţiilor unei societăţi ce refuză să ia în serios aspiraţiile femeii, ea se trezeşte prinsă în vârtejul depresiei şi al tentaţiei sinuciderii. Clopotul de sticlă este un roman al rătăcirii şi regăsirii, al înstrăinării şi redescoperirii de sine, al agoniei şi al aparentei vindecări. Uimind prin ritm şi umor, prin dezinvoltură şi ironie, cartea rămâne, înainte de orice, o ego-grafie a unuia dintre cele mai zbuciumate suflete feminine ale secolului XX.”
Pentru a fi capabil să vorbești despre această carte trebuie, în primul rând, să te familiarizezi cu povestea autoarei. Majoritatea cărților sunt un portal către mintea celui care le-a scris. „Clopotul de sticlă” este un roman semi-autobiografic, o oglindă a vieții Sylviei Plath. Aceasta a posedat un talent literar incredibil, publicând la vârsta de 8 ani prima ei poezie. Autoarea s-a confruntat cu depresia până în anul 1963, când aceasta s-a predat bolii și s-a stins din viață.
Esther Greenwood este personajul principal, iar încă din nume putem observa conexiunea dintre autoare și protagonistă. Numele Sylvia provine din latinescul „sylva” – pădure, pe când “Greenwood” se traduce drept codru verde. Plath abordează mai multe probleme în acest roman, care, de altfel, este și singurul roman scris și publicat de aceasta. Esther este presată de așteptările societății și refuză să le lase să îi dicteze cursul vieții. La vârsta ei era considerat normal, ca femeie, să ai un soț și copii, însă ea nu își dorea aceste lucruri. Pe primul loc se afla cariera ei. Din lectură reiese că Plath era o feministă, mentalitatea sa fiind cu mult înainte de vremea în care se afla. Aceasta afirmație este susținută și de faptul că aceasta a ales să publice cartea sub pseudonimul Victoria Lucas, neștiind cum va percepe lumea lucrarea ei.
Tema principală a cărții este depresia, atât de puternică încât o poți simți prin cuvintele și metaforele alese de autoare. Clopotul de sticlă vine în prim-plan și simbolizează modul în care Esther se simte ca un obiect pus la expoziție, blocată și forțată să trăiască într-o bulă fără pic de aer proaspăt, fără cale de scăpare și fără înțelegerea celor care nu au trecut prin experiențele prin care a trecut ea. Sylvia Plath a ales să se focuseze pe gânduri, nu pe emoții, o abordare superbă întrucât depresia nu este despre tristețe, cum o percep majoritatea, este despre goliciune, despre transformarea corpului într-o cochilie fără conținut. Când te apropii de finalul cărții, timpul devine o problemă. Pentru Esther nu contează în ce zi se află și cum trec acestea pe lângă ea, așa că cititorul este forțat, ca și pritagonista, să se confrunte cu distorsiunea timpului.
La bază, Sylvia Plath era poetă, ceea ce știam când am pus măna pe această lectură. Mă așteptam la metafore și la un limbaj mai pompos, însă nu știam cât de frumos poate să scrie. Orice lucru, nesemnificativ în ochii unui simplu om, poate fi transformat de Plath într-un obiect al contemplației... preferatul meu: smochinul. M-a lăsat șocată când mi-am dat seama cât de mult rezonez cu pasajul respectiv. Există atâtea lucruri pe care vreau să le fac, însă, până aleg unul, toate oportunitățile s-au dus. Evident, sunt de părere că oportunitățile ți le creezi singur, dar timpul este, într-adevăr, un factor important. "Îmi este frică să îmbătrânesc. Îmi este frică să mă căsătoresc. Scutește-mă de a găti trei mese pe zi - scutește-mă de cușca necruțătoare a rutinei și a minții. Vreau să fiu liberă... eu vreau, eu vreau să gândesc, să fiu omniscientă" scrie aceasta la vârsta de 17 ani.
Cu siguranță această carte m-a atras datorită modului în care este imposibil să nu te regăsești măcar într-un scurt pasaj și datorită darului Sylviei Plath de a spune o poveste. 5/5⭐️. Este o lectură care te absoarbe instant, dar îți lasă un gust amar gândindu-te că totuși există un strop de ficțiune. Esther reușește să scape, clopotul de sticlă ridicându-se ușor ușor și eliberând-o.
“Trist că viața unei femei cu asemenea talent s-a încheiat atât de repede” spun oamenii, iar eu sunt de acord până aici. “Am fi avut mai multă artă din partea ei de care să ne bucurăm” aici trebuie să îi contrazic. Sylvia Plath a scris despre experiențele ei din lupta împotriva depresiei. Din punctul meu de vedere, acesta a fost izvorul inspirației sale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu